stiri / news
race info
conditii participare / terms
inscriere / registration
regulament / rules
profile / profiles
cum ajungi la / directions to
cazare / accommodation
lista inscrieri / registration list
rezultate / rankings
multimedia
comunicate de presa / press release
video
foto / photo
articole / articles
arhiva / archive
|
3 Munti – o cursa de MTB cu si pentru Spirit
de Dan Cabahttp://cabadan.wordpress.comData: 7-9.06.2013
Locatia: Stoenesti Arges, Gradistea-Fundata
Trasee: M-tii Leaota, Piatra Craiului, Bucegi
Echipa: “Team Spirit” – Vlad Sancarian si Caba Dan
Foto: Corina Fodor, Mihai Benec
Despre 3 Munti as putea vorbi din multe puncte de vedere.
In timpul cursei am “scris in gand” multe randuri de suflet si trairi
intense despre acest concurs. Este vorba de o provocare in adevaratul
sens al cuvantului, in care la fiecare pas iti intreci limitele fizice
si psihice.
3 Munti este un concurs din seria Carpathian Man, iar cand
participi la aceasta suita de evenimente trebuie sa te astepti la
altceva! Acest altceva inseamna: munte, provocare fizica si mentala,
spirit, adreanalina dar si prietenie, respect, motivatie si energie.
Totul s-a petrecut in 3 zile in care s-au parcurs trasee
din masivele montane: Leaota, Piatra Craiului si Bucegi. Nu distantele
parcurse au caracterizat aceste 3 trackuri, ci diferentele mari de
nivel, care au cumulat undeva la ~ 5300 m. Fiecare metru urcat in acest
concurs a insemnat parcugerea unor din cele mai frumoase zone a romaniei
pe poteci montane inguste pietroase si bolovanoase, pe drumuri
forestiere prin goluri alpine, printre flori de bujori de munte dar si
paduri seculare, pajisti cu case razlete a unor sate de un pitoresc unic
in lume. La acest concurs s-a facut mountain-bike iar fiecare concurent
a putut sa-si incerce pregatirea fizica dar si tehnica. Aici nu gasesti
o ruta usoara. Cobori in viteza printe bolovani, printre balegi, pe
iarga uda si radacini alunecoase, treci prin noroaie apoi te racoresti
trecand prin balti si mergand efectiv prin albia raurilor. In acest
concurs impingi bicicleta, o duci pe umar, alergi pe langa ea apoi te
avanti in viteaza pe coborari unde franezi violent cand poteca “dispare”
cu cate un metru sub tine, sau bolovanii devin mult prea mari pentru ca
roata sa poata trece peste ei. La acest concurs termini plin de noroi,
si in care ti-ai testat bicicleta la maxim, in care franele aproape au
cedat, furcile s-au umput cu apa si mizerie, unii au rupt schimbatoare
si lanturi…
Pana nu participi nu poti sa-ti dai seama despre ce
vorbesc eu aici. Desi pare masochism si este ca un razboi, acest concurs
te face sa termini cu zambetul pe buze si plin satisfactie. Cand treci
linia de finish impreuna cu partenerul tau cu mainile ridicate si
strigand de bucurie sti ca ai reusit sa fi o echipa, sti ca ti-ai
depasit limitele, te bucuri de viata, te bucuri ca esti sanatos.
Coechipierul meu din acest an a fost Vlad Sancraian, un
clujan de nota 100 cu care nu pedalasem niciodata impreuana dar ne stiam
din multe ture de ski de tura si catarare. Am fost o echipa care e
functionat perfect. Am avut acelasi ritm, pregatire tehnica si abordare.
Pe durata curselor nu am vorbit mai deloc, dar ne-am inteles prin
tacere. Fiecare stia cand eram momentul sa accelereze sau o sa o lase
mai incet, cand sa mancam sau sa ne hidratam, cum sa abordam zonele
tehnice. A fost super! Multumesc Vlade. Mi-a facut o mare placere si
sper sa mai facem echipa impreuna.
Prima zi a insemnat 45 de km cu 1730 metrii de nivel prin muntii Leaota, atingand altitudinea de 2133m.
 Start 3 Munti 2013 – prima zi  Ultima suta de metrii in forta :D  Relaxare musculara :D  Putina umezila la sosoni  Asa am spalat lantul plin de noroi!  Voichita si Carpathian Man veseli in ploaie  Traseul trece prin zone pitoresti  Vald, camaradul perfect  Promit ca mai mult de o jumatate de kg de noroi nu am mancat  Echipa Spirit in actiune  Concentrare  Doamne, frumos a fost!  Adrenalina pe cea mai frumosa coborare de MTB din tara
Felicit organizatorii si voluntarii, bravo celor care sustin acest tip de evenimente si toata stima participantilor!
Familia Carpathian Man este deosebita, si de abia astept sa ne revedem!
 Prieteni adevarati  Multumim Luci Clinciu pentru spiritul “Carpathian Man”  O familie cu oameni unul si unul .....................................................
3 Munti, MTB, 3 etape, echipa cu Sis, 8-10 iunie 2012.
Au trecut cateva zile de cand ne-am intors de la 3 Munti, sunt sigura ca sunt putini care stiu exact ce inseamna 3M.....
este un concurs de mountain bike in echipa, format din 3 etape in 3
Munti din Romania: Leaota, Piatra Craiului si Bucegi. Concursul face
parte din "colectia" CarpathianMan, mai multe detalii sunt pe site: (http://www.carpathianman.ro/home.php)
Am stiut doar ca vreau sa fiu acolo, nu m-a interesat nimic, nu am
privit participarea ca pe o competitie, tot ce vroiam era sa vad magia
locurilor.
Ceea ce m-a atras cel mai mult este ideea acestui concurs, echipa,
etapele, e minunat sa mergi la concursuri in echipa, mult mai fun, mi se
derula in fata ochilor "filmul" meu, pentru mine totul era la
superlativ!
Cu un an in urma la acest eveniment dintr-o neatentie m-am lovit la
picior, de atunci nu am mai pedalat la munte, a fost o accidentare
nefericita, acum doar o urma pe genunchi si in minte, trebuia sa inving
teama de cazatura, curajul ne lipseste de cele mai multe ori, dar il
avem in noi, merita sa il cautam.
Doar cu Sis puteam face echipa!
Nu prea planificam nimic, stim ca va fi greu sa ajungem dis de dimineata
la start in Stoenesti - nu prea am mai auzit de aceasta localitate!!
undeva in Arges, departe de munti dar foarte primitoare pentru o
dimineata calduroasa de iunie.
Ridicam ultimele pachetul de concurs, salutam in graba cunoscutii si ne
pregatim fara foarte mari emotii, cele mai mari tresariri le am cand
revad poarta rosie de start.
Suntem cu Adi si cu Mishu foto, mereu glumim si nici nu stim bine ce ne asteapta!
Suntem 17 echipe, 34 de oameni care pleaca in cursa, echipa de
organizare si ea aproape la fel de mare! Cele mai mici detalii privind
organizarea au fost luate in calcul, chiar nu conteaza ca noi suntem mai
putini, sunt atat de mandra si simt incredere din partea
organizatorilor!! Noi putem fi idolii copiilor care s-au adunat sa vada
startul, e magic cand rares ii daruieste un bidon Sponser unui pitic de
langa el, noi suntem campionii din realitate!!
Multi dintre noi imbracati la fel, stam coechipier langa coechipier la start, in 5 secunde pedalam doar unul langa altul!
Avem si inchizator de drum, de pluton, pe Vali, statea mai mereu langa
noi si ne anunta ca va fi acolo daca vor exista probleme! Recunosc nu
mi-a fost teama ca am ramane noi ultima echipa.....si cam asa a fost dar
fara nici o importanta acest detaliu.
putin stanjenitoare prezenta inchizatorului de drum denumit mai tarziu
de noi "fluturas" Sis cu tupeu exclama, sa stii te rog fara suparare ca
sa inchizi plutonul nu inseamna mereu sa stai langa noi in sufletul
echipei, - asa era!!! Si iata ca la cam 8 km de la start ramanem in
echipa, doar fluturasii mai inchideau traseul si erau multi, toate
culorile, e perioada lor!!
Prima zi reprezinta trecerea muntilor Leaota din Arges pana in Moieciu
de Sus. Nu cunosteam de loc portiunea pana pe Leaota dar am fost
informati anterior ca e un forestier extrem de lung dar pe care stai pe
bicicleta. A fost incredibil si nu se mai termina, sa tot fi facut 4hsi
ceva pana sub Leaota, din cand in cand mai zaream o echipa in fata
undeva departe si pedalam constant si foarte incet, recunosc, doar din
ambitie sa nu te dai jos de pe bicicleta!
Urcau si oile sus in munte,.....erau frumoase tare, cateii cei mai
cuminti vazuti vreo data, doi baieti ciobani, si ei in echipa, exclama
catre noi! dar ce echipament :-) si mie imi trece prin minte ca si ei
uite ce fain sunt imbracati! camasa, o vesta de lana peste, probabil una
din primele zile din aceasta vara lung! le uram o vara frumoasa si sa
ne revedem cu bine!
.....peisajul spre Bucegi se deschidea incredibil in fata noastra! Nu a
fost usor, trebuie sa recunosc dar a fost magnific, am si impins in acea
zi la bicicleta, am avut si o coborare minunata din muntele Ilie si un
prim finish superb la Cheile Gradistei de unde am plecat in ziua II.
Prima seara a urmat cu povesti, paste bune bune si o prajitura ca la
mama lui Bogdan acasa, delicioasa. Premierea primei etape si pregatirea
pentru ziua 2!
Bucuria ca eram impreuna acolo cu asa o vreme superba nu te lasa sa simti oboseala traseului parcurs!
............................................... Bike Marathon 3 Mountains
Posted: June 25, 2012
by Alexandru Itu
http://alexitu.wordpress.com
Although some time has passed since 9th of June my memory is
still fresh when I think about 3 Mountains Bike Marathon. After a full
May with 2 marathons I was thinking to relax with a nice bike competition. I was sooo wrong… :).
This year I’ve done a couple of bike rides from Brasov to Poiana Brasov
and back. In total this route is about 20-25 km. I was doing it in
about 50 minutes and I thought that 60 km its a piece of cake. Well its
not when competing in a mountain bike competition as I was soon to
learn. I seriously underestimated the event …
Some details about this B3M:
- - 2 events – 1 day and 3 day
- - the 3 day event is for teams and the 1 day event for individual participation
Except for a minor part of the route the rest was a big unknown for
me and I was looking forward to see what Luci prepared for us. I’ve
arrived early Saturday morning at Cheile Gradiste Fundata, found a
parking place and prepare for the competition. I’ve chosen to use my
Salomon back-pack since its very lightweight and it feels like a piece
of clothing. It was almost empty though since I was thinking that I
will finish in 3 hours … :).
I was thinking that if I bike a 20 km in 50 minutes than naturally 60
km will be done in ~ 3h. So I didn’t take any gels with me, just the
Sponser protein bar offered by the organizer in the starting kit and a
bottle of water. It was my first biking competition so again I didn’t
know what to expect…
Around 9 AM we’ve started …
I didn’t push it too hard and I left most of the competitors in front
of me. It was a bit crowded in front and a competitor fell quite bad in
the first 300 m. Anyway we’ve started to climb quite soon and slowly
we’ve reached Fundata school and entered the EcoMarathon route lap 1,
but in reverse… cool. I was feeling good and I’ve passed a few
competitors and after a small descent the route was making a right turn.
… but I didn’t. I didn’t see any marking there and I thought it
continues the EcoMarathon route in reverse. Later I found out that the
marking was done properly, but somebody took the sign off.
Unfortunately for some of us is hard to get to the next level and they
still behave like monkeys :(…. and I’ve met quite a few afterwards on
the route swearing and throwing things on us. Anyway for me it was not
really a problem … although I’ve lost the route I was not upset since
I’ve came to this competition to enjoy it and not to be the first one
from the back. The bad thing was that I’ve drag quite a lot of people
after me … we were in this shit together :). After 10-15 minutes we’ve realized that the route was wrong and decided to turn back.
Soon I was back on the good track … it was greeeat. It was a
mild descent where you could get quite some speed. I guess everybody
enjoys the downhill biking… :).
Soon I’ve reached the first serious climb of the day, the climb to
Ciocanu. It was on asphalt, but that road was not used by cars in that
day … nice. I was feeling great and pushed a bit on the climb. Than a
long descent took me to the first hydration point in Sirnea. I was quite
thirsty since it was hot outside and I was glad that I could drink
something else bedsides water. After this check point it was a mild
climb and than … the FUN begun!!! The route was passing
through some gorge which had a loooot of water. A lot of push bike and
countless crossing through the water. I was so much enjoying this that I
had a stupid smile on my face quite the whole portion with water … and
the funny thing its that I’ve realized this only when I was out of the
gorge and the FUN area. Until now I never thought that biking can be so fun…
After another mild descent the route made a left turn (and I along with it :)
) towards Magura. Niiice! However while approaching Magura my batteries
were starting to run low on energy. I’ve started to push a lot the bike
until finally after another technical descent I’ve reached Prapastiile
Zarmnestiului and the second hydration point.
After I had some refreshments I’ve started again to pedal. However my
lower back was not really in the mood. It started to hurt and the pain
increased as I was going through the gorge. Eventually I had to stop and
push the bike :(.
Also while approaching La Table my energy levels were quite low. I
didn’t stop though … I was pushing the bike on the climbs (even the
small ones) and continued. Once I was stopping the pedaling my back was
not hurting anymore. Anyway while approaching the end of the last climb
to Saua Joaca I’ve did it again … I’ve lost the track. This time the
route was properly marked, but I was tired and not paying too much
attention so I did a stupid right turn through the woods and follow a
steep descent. Eventually I wondered why I was not seeing any marking so
I’ve stopped and turn back. That cost me another 10 minutes :).
But I was not upset, I didn’t care about the competition with the
others. I was here to enjoy the event and that what I was doing. I’ve
pushed the bike back into the main road and eventually after a long
descent I’ve reached Sirnea again. Got some refreshments and continued
on a very speedy descent, crossed the national road towards Pitesti and
after a technical descent through the woods I was in front of the last
climb until reaching the finish line. It was not very steep but it had4
km … after 55 of pedaling through rough terrain :).
This final climb was the piece du resistance :).
Although my back was still a bit sore I wanted to finish pedaling and
not pushing so I’ve gathered all my remaining energy and start pedaling
hard. While I was close to the finish line I’ve switched the gears (a
smaller pinion), got up from the saddle and started to push really hard.
I was surprised that by changing the way my muscles were pedaling
magically I’ve found new energy reserves :)… I know I’m quite an amateur
in biking, next time I will approach differently this competition.
Finally I’ve finished in speed the race in 5h:44 … I was very tired
after the final climb but although I’ve consumed a lot of resources in
this event its not as demanding as a running marathon. The bike acts
like buffer between the body (specially the joints) and the terrain and
after I’ve got up from the saddle I didn’t have any pain on the joints …
only a sore lower back :)
I really enjoyed this event. It was very well organized (like any
other carpathianman event). I know now that I seriously underestimated
this competition and for next time I will have to put more miles on the
bike to avoid the pain on my back. Also I’ll have to be more prepared
with foods and drinks since as I’ve learned biking can be very demanding
as well. .......................................................................
Prieteni
Data: 08.06.12-10.06.12
Participanti: Silviu, Alex
Locatie: Leaota, Piatra Craiului, Bucegi
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Am sa va spun o poveste. O poveste deosebita, cu eroi deosebiti. O
poveste care are loc departe de lumea agitata, departe de grijile
zilnice, intr-un decor feeric. O poveste despre ce inseamna pasiunea si
mai presus de orice, ce inseamna camaraderia. E povestea noastra de la
3Munti.
Povestea are un narator deosebit: Lucian. El este cel care destrama
firul ei de-a lungul a 3 zile intr-una din cele mai frumoase zone din
tara. Este vorba despre reeditarea unui concurs celebru pentru cei
pasionati: concursul de biciclete 3 Munti.
Am participat la prima editie acuma 2 ani. Atunci am ramas uimiti de
frumusetea traseului. De-a lungul timpului am avut ocazia sa parcurgem
numeroase trasee in tara si in strainatate. Nici unul nu s-a apropiat de
frumusetea celui de la 3Munti. Se deosebeste de restul prin faptul ca
este pur si simplu natural: e greu de explicat.
Unele trasee sunt frumoase pentru ca sunt grele. Urci pe forestiere
abrupte sau parcurgi sute de km. Acesta e doar frumos. La fel de natural
ca apa Zbarcioarei, ca poteca din creasta Leaotei, ca traversarea
dinspre Strunga spre Gutan. Traseul in sine spune povestea. Si iti
doresti ca aceasta sa nu se sfarseasca niciodata.
Anul acesta Lucian a adus cateva elemente noi: vor fi 3 etape in loc de 2 si concursul va fi pe echipe.
Voi face echipa cu Silviu Balan.
Alin si Gianina ma iau cu ei si impreuna plecam spre satul Stoenesti din judetul Arges, de unde se va da startul primei etape.
"Luci, unde dormim ca noi ajungem pe la 1 noaptea"
"In fata primariei, dar dormiti si voi in spatele monumentului macar"
Pe drumuri ocolite, cu harta pe genunchi, dibuim Stoenestiul tarziu in
noapte. Ma culc pe prispa unei casute de vacanta dezafectata, cu
bagajele in jurul meu.
Dimineata atmosfera incepe sa se animeze treptat pe masura ce apar concurentii. Apare si Silviu a meu.
In povestea aceasta eroii nu sunt interesati de cine a mai venit la
concurs, cu cine o sa se bata, pe cine trebuie sa intreaca. Eroii
povestii noastre sunt nerabdatori sa vada traseul, sa se bucure de el si
sa aiba vreme buna.
Ei nu sunt stresati sau indarjiti la start. De aceea povestile lor curg
frumos si rasetele se aud de departe. Sunt multe de povestit despre
locuri indepartate sau fapte de vitejie. Ei se cunosc si vorbesc intre
ei, s-au intalnit de nenumarate ori pe crestele insorite sau prin ploile
cu fulgere. Impreuna au depanat amintiri la final de aventuri si au
baut impreuna bucurandu-se de cursele la care au participat.
Eroii nostri gusta aventura. Pentru ea au venit. Pentru provocarea celor
3 zile, pentru "infruntarea" cu cele 3 trasee. E altceva. Nu e vorba de
a scoate timpul de xx.yy pe distanta zz. Nu e vorba de locul in
clasament. Aici e vorba de cu totul altceva: de a "birui" si totodata de
a te bucura de traseu. De a duce la bun sfarsit "misiunea" incredintata
de Luci.
Dar cel mai frumos la acest concurs va fi faptul ca este pe echipe. Nu
mai esti singur. Depinzi de cineva si cineva depinde de tine. In echipa
esti ca pe perete legat in coarda: ai o responsabilitate fata de
coechipierul tau.
Eu nu fac echipele pe criterii de performanta; le fac asa cum imi
dicteaza inima. Si, in afara de Elena, alaturi de Silviu am avut cel mai
frumos concurs pe echipe.
El are anul acesta 7km de antrenament la bicicleta. Eu am cateva mii de
km in spate. Dar el e prietenul meu si doar cu el as vrea sa fac echipa
la acest concurs.
O zi superba ne asteapta la startul aventurii noastre. Lucian ne explica
ultimele detalii tehnice si luam startul. Nu suntem multi. Ar trebui sa
fim mai multi? Pentru Lucian e greu sa astearna povestile acestea cu
doar atatia eroi.
Pe de alta parte am vazut ce s-a intamplat la celelalte concursuri care
au atins pragul de cateva sute de participanti: acolo povestea si-a
pierdut orice urma de romantism. Acolo mergi sa etalezi echipamente, sa
ai motive de lauda in fata bordeiului sau sa bati timpi. Sau campi...
Ar fi trist ca asa ceva sa se intample si cu 3 Munti: din fericire stiu
ca niciodata nu o sa se intample. "Ciumpalaii" nu pot fi convinsi sa
petreaca 3 zile pe munte, departe de civilizatie. Ei n-au timp. Ei au
probleme si sunt ocupati. Plus ca inca nu am vazut "ciumpalai"
sociabili: nu cred ca pot fi convinsi sa coabiteze cu inca un semen
de-al lor...
Startul e pe sosea. O secunda nu am tras ca sa ajung pe cel din fata.
Dar am tras fiindca a inceput aventura. Avem de dus la capat o misiune
grea.
Am tras tare aici. Prea tare pentru gustul lui Silviu. Daca Silviu are o
calitate aceea e ca nicodata nu se enerveaza. Sau cel putin nu o arata.
Asa ca a tras din rasputeri desi se vedea ca nu-i convine ritmul. Nu
l-am zorit nici o clipa. Am trecut prin multe impreuna ca sa stim ce sa
facem.
Incepe urcarea de 24 de km spre varful Leaota. O urcare frumoasa pe un
forestier care merge pe firul unei vai ca de poveste: in soarele de
dimineata verdele crud al pomilor are o nuanta ireala.
Incepem sa vorbim intre noi: imi dau seama ca Silviu a fost nemultumit
de start. O zice pe ocolite, in felul lui. Dar aici panta incepe sa se
accentueze si rolurile se schimba. Cu 7km la bord, Silviu incepe sa
catere. Nu mi-e usor sa tin ritmul lui. Acolo unde panta e abrupta,
tineretea si forta lui in picioare surclaseaza miile mele de km. Un
catarator innascut. Acuma avem acelasi ritm ca echipa.
Si de acuma inainte am povestit aproape in continuu. Asa trebuie sa
decurga un concurs. Asa trebuie spusa povestea unei curse de MTB.
In fata se vad cei de la Ciclopedya. In spate vine echipa lui Tibi. E
greu de explicat. Suntem intr-un concurs, vrem sa intrecem si sa nu fim
intrecuti, dar e ciudat ca totusi primeaza:
"Fii atent cum se vede toata Muntenia!"
O gluma de-a mea, o poanta de la Silviu. Tragem de noi, dar nu e furia de la alte concursuri.
E mai important sa ne oprim sa luam apa, sa fac misto cu Horatiu si sa
schimb o vorba cu Tibi. Sunt si nu sunt concurentii nostri. Impreuna
avem de "invins" traseele. Si ce stiu toti eroii acestei povesti este ca
adevaratul castigator este cel care trece linia de finish. Indiferent
de locul in clasament.
Soarele m-a epuizat la un moment dat. Dar in curand drumul forestier s-a
terminat si am intrat pe creasta masivului Leaota. De aici traseul s-a
transformat intr-un single trail deosebit de solicitant fizic si tehnic.
Aici nu o sa auzi niciodata:
"Ce e cacatul asta de traseu?"
"Vrea sa ne omoare organizatorul?"
"Mai e mult din porcaria asta?"
"Asta nu e traseu de bicicleta, e de alergare"
Aici o sa auzi:
"Du-te ma ce fain e!"
"Uaauuuu, yupieeeeee, esteeeee!"
"Ai sa-mi bag *&^* ! Uuuuu! Da ma!!!"
"Mai vreau!!!"
Single trail-ul respectiv a fost incredibil. Daca aveai tehnica necesara,
echilibru de acrobat si picioare bune, stateai pe bicicleta. Daca nu,
alergai. In ambele cazuri am savurat portiunea.
Naratorul a obosit dupa aceasta avalansa de onomatopee si ne-a pregatit o
portiune de creasta innierbata si molcoma - paradisul ascuns al
oricarui iubitor de MTB. Am parcurs kilometrii intregi in saua
bicicletei sus pe creasta, inconjurati de o parte si de alta de
peisajele de vis oferite de Bucegi, Iezer sau Piatra Craiului.
Dupa acest respiro a urmat din nou o portiune mai tehnica. Silviu a
inceput sa aiba crampe - efortul de la start l-a solicitat. In echipa
iti ajuti coechipierul. Car bicicleta mea si ma duc dupa a lui. Silviu e
mandru, dar nu e prost. Si el trage pentru echipa. Aici nu-si au loc
orgoliile. Acuma il ajut eu; amandoi stim ca poate in secunda urmatoare
trebuie sa ma ajute el.
E momentul sa dam drumul la strigatele de lupta. Creasta rasuna de:
"Hai tati!!!"
"Hai echipa!!!"
"Bine asa!!!"
Ne luptam cu Tibi. Suntem mai buni pe urcarile criminale si la push
bike. Sunt mai buni pe coborare. Ne luptam, dar aici e altceva.
"Au, greu ii la deal"
"Mergeti mai bine la vale, recuperati!"
"Alex, ai o gura de apa?"
"Bea tot ca mie nu imi trebuie"
Ne luptam si ne depasim in continuu. Impreuna ne oprim si cautam
traseul. Impreuna ne asteptam sau fugim dupa coechipieri. Dupa care
iarasi ne luam la intrecere.
Povestim deja despre cat de frumos a fost traseul primei zile. Un pic
mai jos se vede poarta de finish. Suntem toti patru roata in roata pe
ultima panta.
Ei trei reusesc sa sara peste sant. In aer Balan striga:
"Alex, sant! Saaaaaaaaaari!!!!!!"
Il aud, il inteleg, vad santul, dar nu mai am timp de reactie. Roata se blocheaza in sant si zbor.
Poc! Un sunet sec, rece, groaznic. Am aterizat in cap. Mi-e frica sa
deschid ochii - sunt convins ca am creierii imprastiati peste tot. Nu se
poate altfel la viteza care o aveam si la cum am dat cu capul de
pamant.
Ma ridic in genunchi cu ochii inchisi duc mana la frunte si deschid ochii. Nimic. Imi dau seama ca m-a salvat casca.
Urmatorul gand: pierd timp, trebuie sa termin cursa. Cad in fund. Ma
ridic si incep sa ma invart haotic. Apare Adi Bostan sa ma ajute. In
continuare sunt total incoerent. Trebuie sa termin cursa - atata stiu.
Bratul drept imi atarna inert, capul imi explodeaza, nu pot trage aer in
piept. Dar trebuie sa termin cursa!
Dupa inca 100m sunt la finish.
Nu e bine. Deloc. Nu imi pot misca mana dreapta - ma doare ingrozitor.
Capul imi trece, pieptul nu ma mai impunge, dar mana e dusa.
Sunt trist. Nu sunt trist ca probabil mi-am ratat o gramada de ture
faine. Sunt trist ca mai sunt 2 zile de care nu ma mai pot bucura. Sunt
trist ca il dezamagesc pe Silviu. Mai presus de orice sunt trist ca nu
mi-am putut duce misiunea la sfarsit. Ca nu voi fi un finisher si ca nu
ma voi putea delecta cu finalul povestii.
Atunci nu stiam inca. Am aflat abia luni. E vorba de fractura completa
de metacarpian 5. Apropo, e greu sa scrii cu o mana blocata in gips.
Atunci stiam doar ca ma doare mana, ca se umfla si imi apar echimoze.
Stiam ca sunt trist. O masam plin de speranta - poate trece, poate nu
doare asa de tare. Si durerea nu era chiar insuportabila.
Atunci am stiut ca voi incerca cel putin sa continui.
De ce? Aici nu e vorba de glorie. Nu primesti premii nemasurate la
sfarsit. Nu o sa ti se cante ode. Noi nu o sa castigam concursul; nici
macar nu o sa prindem podiumul. Atunci de ce sa te chinui?!
Traseele sunt deosebit de tehnice pentru un sportiv sanatos si bun la
MTB. De ce ai face asa ceva cu o fractura? Nu o sa devin faimos, nu o sa
imi faca cineva o statuie. De ce as risca sa concurez in starea asta,
avand perspectiva unor consecinte mult mai nasoale?
Eu nu m-am intrebat asta nici o secunda atunci, desi eram constient ca
acolo ceva e rupt. Daca tu te intrebi, probabil ca nu o sa ne intalnim
niciodata la 3Munti, IBO sau concursuri asemanatoare. Si nici nu ma
obosesc sa iti explic...
Hotararea luata, trebuie sa ma bucur de atmosfera de la un concurs pe etape.
Aici stai seara impreuna cu organizatorii si voluntarii din posturi si
de pe traseu. Alaturi de ceilalti concurenti. Aici nu pleci acasa dupa
ce ai trecut linia de sosire.
In povestea aceasta, oamenii vorbesc intre ei, schimba impresii,
glumesc, se simt bine impreuna. Povestea noastra nu e formata din X
participanti. E o singura mare echipa cu misiunea de a duce aceasta
poveste la bun sfarsit.
Am stat cu Vio. Cu Alin, Gianina. Cu Sisele. Sau cu Horatiu. Cu toti CPNT-istii. Cu Fane, Adi si toti ceilalti.
Nu te grabesti niciunde. Dar trebuie sa te si odihnesti fiindca maine
povestea merge mai departe. Impreuna cu Silviu dormim studenteste la
cort.
Dimineata, sub acelasi soare de bun augur, incercam sa invingem febra
musculara si durerile din sale. Reincepem pregatirile de cursa. Etapa de
azi o stim deja de anii trecuti. Din punctul meu de vedere este cea mai
frumoasa, dar si cea mai usoara.
Este si motivul pentru care Luci a ales sa faca si un concurs cu o
singura etapa - cea de azi. Asa ca acuma suntem mult mai multi
concurenti la start.
Va rezista mana? Fara ajutor, nu. O infasor bine de tot cu PowerTape. Sa
nu se balangane si sa tina la un loc ce se misca pe-acolo. Iau un
analgezic puternic ca sa nu simt durerea.
Sunt morocanos. Silviu incearca din rasputeri sa ma bine dispuna.
Se da startul. Pornesc greu, mi-e frica, ma doare. Silviu are rabdare.
Nu se enerveaza, nu-si da ochii peste cap. Ma incurajeaza. E greu. Ma
doare si pieptul si nu am aer.
La inceput se coboara. De asta mi-e frica: pe coborarile tehnice voi fi
zdruncinat si aici se poate sa cedeze mana. Merg foarte greu la vale si
ma doare ingrozitor. Urlu in continuu.
Se termina coborarea si incepe urcarea. Si Hoinarii isi intra in ritm.
Hoinarii nu au abandonat niciodata. Ei nici macar nu cunosc notiunea
asta. Cat timp mai este cea mai mica farama de speranta, ei lupta.
Si merge bine. Merge perfect. Durerea a trecut. Urcam ca nebunii.
Recuperam pozitiile pierdute la start si ne indreptam spre varful
clasamentului.
Vorbim din nou intre noi. Radem si glumim.Si in acelasi timp tragem ca
descreieratii. Ii prindem pe Tibi si Andras. Lupta continua la fel de
sportiv ca data trecuta.
Zbarciaora e deliciul turei: cheile inundate unde fie mergi sute de
metri prin apa pana la genunchi, fie traversezi la propriu de zeci de
ori apa involburata. Aici m-am dat jos si am alergat efectiv toata
lungimea cheilor ca dementul prin mijlocul apei. Era o placere primara
sa alergi prin apa rece, aruncand stropi mari in toate directiile. Am
chiuit de bucurie aproape tot timpul.
Iesim primii din apa si incepem sa urcam. Totul ne merge acuma ca pe roate. Dar ar fi o poveste prea seaca asa...
"Alex, lantul!" se aude de la Tibi.
Am reusit sa-l rup. Cheie de lant evident ca nu avem, ca de ce ne-ar
trebui... Salvarea vine tocmai de la Tibi, care nu sta pe ganduri si
ne-o da pe a lui.
Silviu ia bicicleta mea. Ideea e sa ajungem in punctul de alimentare. Facand echilibristica, duce bicicleta pana acolo.
De data aceasta in echipa noastra e cineva care se pricepe la mecanica.
Nu sunt eu acela. Meticulos si precis, Balan repara in timp record
lantul.
Pornim nebuneste in cursa de urmarire. Avem 5km de urcare pe asfalt pana
in Ciocanu. Greu de crezut, dar pana si bucata asta de sosea se incadra
perfect in firul epic intins de Lucian. Era...acolo unde trebuia sa
fie. Plus ca era infernal de abrupta.
Ritmul nostru a crescut. Plecam primii din punctul de alimentare din
Prapastiile Zarnestilor. Acuma suntem in Piatra Craiului. Peisaje de o
frumusete ireala ne ademenesc de peste tot. Apucam sa le vedem pe toate
derulate cu rapiditate prin fata ochilor. Fiindca aici fugim ca
nebunii. Avem iarasi ritm si ne merge bine.
Balan o fi avand 7km inaintea acestui concurs, dar e un altfel de
sportiv. Compenseaza prin vointa, prin indarjire. Si prin antrenamentul
alternativ... Are enorm de multi km de alergat montan si ski de tura.
Asa ca, desi greu de crezut la inceput, suntem o echipa perfect
echilibrata.
Am urcat prin Prapastii, am trecut de Table, am savurat fata vestica a
Pietrei Craiului, ne-am dat duhul pe urcarea din padure, am implorat
toate divinitatile sa nu imi cedeze mana pe coborarea infernal de
bolovanoasa, am trecut in fuga de postul lui Vio, am urcat din nou pe
sosea ridicati acuma in pedate.
Am mai coborat o ultima data pentru a ne trezi in forestierul care urca
catre complexul Cheile Gradistei. Aici ne-am intalnit cu Andrei Pop. In
trei am urcat ultimii kilometrii si am trecut linia de sosire.
Suntem pe locul patru la general la 38 de secunde de locul 3. A fost o etapa perfecta.
A doua seara echipa de la 3Munti devine si mai unita. Povestile sunt mai
zgomotoase si se intind mai mult in noapte. Mai multi eroi isi
povestesc aventurile, visele, planurile de viitor. Devenim mai buni
prieteni, ne facem noi cunostinte. Familia creste.
Verisoarele mele vin si ele impreuna cu Remus. Andrei incinge atmosfera.
Berea curge (e vital ca la o competitie pe etape sa te hidratezi
corespunzator si sa asiguri nivelul optim de carbohidrati).
O seara feerica.
Ultima etapa. Si atmosfera e deja nostalgica. Mai e doar o etapa.... Si gata. Pacat.
E etapa cea mai grea din punctul meu de vedere. Incep mai prost ca in
ziua precedenta. Mana nu ma mai doare (PowerTape-ul si analgezicele isi
fac datoria). Dar nu mai am suflu. Si sunt ametit complet - nu cred ca a
fost o idee buna sa iau analgezicul ala cu Cola. Ma misc in reluare si
nu ma pot concentra.
Balan are din nou rabdare cu mine. Foarte multa rabdare. Pe urcarile
tehnice sunt complet in afara subiectului - cad constant si incurc pe
ceilalti concurenti. Mi-e foarte greu sa ma concentrez.
Suntem acuma pe traseul de EcoMarathon de pe bucla a doua. Este dupa
parerea mea portiunea de la 3 Munti care ar trebui trecuta in dictionar
la definitia de single trail. Ceva mai frumos decat acea curba de nivel
prin padure, perfect ciclabila, nu imi pot imagina.
Balan nu e de aceeasi parere. Incurcat de un concurent, franeaza, sare
peste ghidon, bicicleta vine peste el, dupa care se duce in prapastia
din dreapta vreo 40 de metri. Eu vedeam asta din spate cu incetinitorul
(combinatia aia Cola analgezic nu e tocmai pe treaba ei...).
Paradoxal, desi mi-am rupt mana, am coborat exceptional de-a lungul
celor 3 zile de concurs. M-am trezit la iesirea din iarna infinit mai
tehnic decat inainte. Si cu mult mai mult tupeu. Nu ma compar cu
coboratorii buni, dar macar acuma nu trebuie sa mai cobor de pe
bicicleta. Si imi face placere sa ii dau la vale. Si desi am o fractura,
de la o zi la alta am coborat din ce in ce mai agresiv.
Ajung repede in soseaua din Moieciu.
O poveste epica are nevoie de un final pe masura.
Dupa destul de mult timp apare si Balan. Eu sunt mai coleric ca el si sunt pe punctul de-al lua la rost.
"Ce-i ma?"
"Pana"
"O, sa-mi bag %^% !!! Bine, hai s-o facem repede".
Sunt nervos acuma, prima si singura data in decursul celor 3 zile.
Suntem depasiti si am impresia ca Silviu se mosmondeste cu pana aia. Il
zoresc nervos.
Tarziu terminam pana si plec bolborosind inainte cat pot de repede.
"Alex!!!"
.....acuma ce #$%$^ mea mai e?!!!!!.....
"S-a rupt schimbatorul!"
Si s-a facut liniste. Am inceput sa rad. Nu isteric, radeam incet, pe
infundate. O poveste epica are nevoie de un final pe masura...
Ne depasesc absolut toate echipele. Nu conteaza.
"Ce facem Balane?"
Raspunsul a fost instantaneu:
"Alergam!"
Eram la km 7 din 44. Mai aveam de alergat 37km si 1600m diferenta de
nivel. In papuci de bicicleta, cu placute in talpi, carand dupa noi o
bicicleta stricata.
Dar daca exista vreun singur om capabil sa faca asta, ei bine ala era chiar....Balan! Eu stiu asta, el o stie mai bine ca mine.
Ma intreaba totusi politicos:
"Sau vrei sa abandonam?"
De data asta rad zgomotos:
"Cum ma Balane sa abandonam?! Noi nu abandonam niciodata!"
Si pe soseaua insorita din Moieciu se derula un spectacol abstract. Un
om urca la deal pe bicicleta carand o a doua in paralel, in timp ce in
spatele lui venea un alergator care facea niste pasi ciudati , de parca
calca pe cuie.
Spectacolul a durat aproape 5km. Minutele se scurgeau greu, kilometrii
si mai greu. Am fost depasiti de echipa de mixt de la care am luat
cheita de lant. Panta devine mai accentuata si nu mai pot cara ambele
biciclete. Si Balan a obosit sa alerge.
Il intreb:
"Nu putem scurta lantul si sa il blocam pe o anumita viteza?"
Raspunde instantaneu:
"Ba da"
Mi se sting lampile..........
"Si de ce mama naibii n-am facut asta pana acuma?!!!!!!!"
Improvizam rapid o bicicleta cu o viteza.
Si incepe o cursa nebuna. Am urcat ca urmariti de Ghionoaia. Se auzea
doar un gafait sacadat si lacuri de sudoare cadeau de pe noi. Ne
indarjeam sa ramanem in pedale pe cele mai abrupte pante. Ne dadeam jos
doar cand bicicleta se ridica pe roata din spate. Atunci alergam ca
nebunii la deal. Nu ne-am oprit o secunda.
Pedalam sau alergam. Am ajuns din nou echipele; am inceput sa le
depasim. Urcam tot mai tare. Iesim in golul alpin si aici Balan schimba
cu mana pe o alta foaie pentru a nu pedala in gol. Si ca participant
direct era emotionant sa vezi efortul pe care il depuneam. Daca ne
intreaba cineva n-am fi stiut sa ii spunem de ce.
Pierdusem atat de mult timp cu pana, schimbatorul, alergatul si ajustastul lantului incat pierise orice sansa
de vreun loc fruntas. De ce alergam in halul asta?! Pacat daca ai ajuns cu cititul pana aici si inca n-ai inteles...
Luci e inainte de saua Strunga si ne indruma pe trasa cea mai sigura.
Aici mi-a fost greu - mi s-a taiat aerul. Urmeaza traversarea spre
Gutan. Las meticulos saua jos si fac cea mai buna portiune tehnica de
MTB din viata mea. Orgasm pe doua roti.
Pe Coama Lunga - care e la fel de lunga cum ii zice numele, nu mai pot
tine ritmul lui Balan. Si nu merg eu mai incet - merge el mai repede.
Pare lovit de streche.
O poveste epica are nevoie de un final pe masura....
5km de urcare pe forestier. Balan e pe foaia mica si pedaleza ca un
hamster electrocutat. Cred ca e cu cadenta la 200. Dar la un moment dat i
se ia si lui. Eu sunt deja bine mai in fata cand apare masina cu echipa
Merida care e pe locul 3. Ii intreb daca celelalte echipe au terminat;
baietii imi zic ca nu. Locul 4 e la 10 minute mai sus.
Dau sa pic de pe bicicleta. Urlu cat pot catre un Silviu lac de sudoare si pedaland in gol:
BALAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAN!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Fa bine si trage cum n-ai tras in viata ta!!!!"
Si Balan trage !
Pedala ca un dement. Nu am mai vazut niciodata atata risipa de efort. Tineam ritmul lui si strigam in continuu:
"Bine tati!!!"
"Hai echipa!!!"
"Hai Balaaaaaan!"
Orizontul incepe sa se ingusteze. Se formeaza tunelul, tamplele incep sa
bubuie. Stiu bine senzatia. Dar nu pot sa renunt acuma cand Balan trage
asa. In fata orizontul se rezuma acuma la un singur punct, in rest
totul e negru si se misca in reluare. Ma intreb oare cand am tras ultima
gura de aer? Pare o eternitate de atunci. Incerc sa respir. Ma inec si
simt ca imi bubuie capul. Sunt intr-o echipa si langa mine cineva da tot
ce poate - nu imi pot bate joc. Ma ridic in pedale inchid ochii
(oricum totul era deja negru) si pedalez. Imi place senzatia sa ajung la
limita si sa mai gasesc farama aia minuscula de energie.
Povestea noastra ia sfarsit peste putin timp. Trecem linia de sosire si cadem lati pe jos.
N-am reusit sa prindem locul 4.
Nici nu realizezi tu cititorule cat de putin a contat aia. Puteam sa fim
ultimii si tot am fi fost cei mai fericiti. De ce am tras ca dementii ?
Pentru ca o poveste epica are nevoie de un final pe masura...
Si povestea e singura care conteaza.
3Munti s-a terminat. Lumea e trista. Te astepti sa te bucuri ca ai
scapat. Aici oamenii sunt insa tristi pentru ca ceva frumos a luat
sfarsit. Maine o sa le lipseasca deja rutina trezitului de dimineata,
pregatirea de cursa, cursa in sine si mai ales povestile de seara.
Pentru ceva timp o sa fie un gol. Un gol care se cere umplut.
Pe eroii povestii noastre in general nu o sa-i gasesti pe podiumuri.
Majoritatea nu scriu blog-uri, nu sunt in centrul atentiei, nu dau din
gura. Eroii acestei povesti se dau cu bicicleta din pasiune, ei au ramas
inca acei copii care isi urmaresc povestea din vis pana la capat.
Eu v-am zis aici povestea lor si povestea echipei noastre: Hoinarii.
Multumesc Silviu!
Mi-a fost greu sa scriu aceasta poveste cu o mana in gips. Mi-e la fel
de greu sa diger ideea ca anul acesta am ratat IronMan-ul. Dar nu regret
o secunda!
Apropo, ne vedem sambata la RTR! La alergat nu imi trebuie maini... ..............................................................................................................................
|